Noua simplitate prezidențială

Președintele este obligat de art. 80 din Constituție să fie un mediator între puterile statului, între stat și societate. Dar el va trebui să medieze și între așteptările noastre și realitate.

În timpul ceremoniei de luni de la Palatul Cotroceni, când Nicușor Dan și-a preluat mandatul, s-a petrecut o scenă care cred că descrie perfect noua atmosferă a acestei noi președinții.

Așadar, în marea Sală a Unirii din palat, președintele a urcat pe un mic podium pentru a-și ține discursul. 

În fața lui, o fâșie liberă, un no man’s land de marmură lustruită, așa cum cere protocolul, și abia apoi cele câteva sute de invitați. Pe fundal, drapelele României, ale Uniunii Europene și ale NATO, aliniate la perfecțiune, luminate la perfecțiune. Deasupra, stema aurită a României, într-o arcadă sculptată caligrafic, delicat. 

Totul, în acest spațiu, impune proceduri, norme, etichetă - toate fiind concepute pentru a sublinia importanța funcției. Pentru caracterele mai slabe, aici e un risc teribil: cu capul umflat de respectul protocolar al celor din jur, cineva poate cădea, ușor, în pompozitate, în afectare de nobil întâmplător, în contemplarea hipnotică a propriului buric ca centru al lumii.

Poate ne mai amintim de-un caz recent de astfel de președinte-monarh, devenit, din nefericire, prea important pentru propriul său popor.

Dar Nicușor Dan ne arată - deocamdată - că are anticorpii potriviți pentru boala grandilocvenței. 

Bucureștenii l-au tot pozat prin metrou, căzut pe gânduri și pe câte-un scaun, ca orice alt călător obosit după o zi grea de muncă - sau l-au văzut stând, cuminte, la semafor, alături de fetița lui, pe care o ducea la școală - sau cărând în spate, în chiar dimineața depunerii jurământului în fața Parlamentului, ghiozdanul turcoaz al unuia dintre copii și pe al său în mâna dreaptă. Nicușor Dan, președintele României, încă stă cu chirie în mansarda unei case vechi din sectorul 5, de unde insistă că nu vrea să se mute până nu intră copiii în vacanța școlară, ca să nu-i tulbure și mai mult. “De ce să par altceva decât sunt?” pare să ne transmită dl. Dan. Ceva neobișnuit pentru aproape orice alt om politic, pentru care disimularea, pretextul și pozarea sunt mai degrabă instrumente de lucru decât defecte.

Iar luni, în Sala Unirii, când invitații au tăcut politicos, așteptându-l pe noul președinte să-și înceapă discursul, probabil că acesta le-a văzut privirile amuzat-uimite alunecând hacana, spre stânga lui, atrase de ceva neobișnuit. Când s-a întors, a văzut-o și el pe fetița lui de 9 ani, Aheea, încercând să vină alături de tati - pentru că, în fond, ce altă reacție să aibă un copil când vede atâția străini laolaltă, deodată?

Gestul pe care l-a făcut președintele către Aheea este gestul pe care l-a făcut la un moment dat orice părinte către copilul lui: autoritar, dar cu tandrețe, ușuind-o cu un gest și-un zâmbet pentru că “tati are treabă, dar vine imediat” - iar Aheea, sprintenă ca o zvârlugă în rochița ei albă, de sărbătoare, a făcut o piruetă și a dispărut în fugă în spatele uneia dintre marile uși sculptate ale Palatului Cotroceni. Iar invitații au chicotit, binevoitori, înțelegând perfect momentul. (video, aici)

Pentru mine, această scenă descrie, cum spuneam, o nouă atmosferă: una în care președintele nu doar că ne arată, dar și este, înainte de orice, sincer cu noi, alegătorii, fie că l-am votat sau nu. 

Este pentru prima dată, din 1990 încoace, când am acest sentiment, și am văzut și cunoscut toți președinții care s-au perindat pe la Cotroceni. 

Este pentru prima dată când simt că în cea mai înaltă funcție a ajuns cineva care reprezintă mai întâi interesele și voința cetățenilor, în timp ce toți ceilalți au fost cumva, mai înainte de orice, membri ai echipei politicienilor. N-ar trebui să fie “echipa celorlalți”, dar iată că așa e.

Nu știu care va fi manifestarea acestei formări civice a dlui Dan acum, când a devenit șeful statului. Și nu știu cum va putea să ne ajute pe noi, cetățenii României - sau măcar pe acei cetățeni, majoritari, care vrem ca țara să progreseze, să se civilizeze, să se eficientizeze. Nu știu, dar sper că e o cale aici, în această onestitate neobișnuită pentru vârful puterii din România. 

Desigur, Dl. Nicușor Dan și-a exersat timp de un mandat și încă un pic abilitățile administrative și de leadership la Primăria Capitalei. Nu toți s-au lăsat convinși. Critici au fost destule, și nu toate neîntemeiate. Și chiar dacă Bucureștiul este un oraș mare, pentru România, și foarte complex, toate particularitățile sale organizatorice, bugetare, administrative pălesc față de complexitatea enormă a problemelor cu care se confruntă România în această perioadă. 

E multă speranță acum, ca întotdeauna la începutul unui mandat. 

Așteptăm de la noul președinte o viziune de dezvoltare, dar și o direcție de ieșire din apele tulburi în care am ajuns acum. 

Așteptăm să medieze între puterile statului, între stat și societate, așa cum îl obligă Constituția, dar el va trebui să medieze, cumva, și între așteptările noastre și realitate.

Reformele de care are nevoie România sunt numeroase, complicate și, dacă e să fim lucizi, aproape imposibil de pus în practică. 

Aproape nimeni, în Parlament, nu vrea o reorganizare administrativ-teritorială, pentru că asta ar însemna deranjarea tuturor rețelelor clientelare aferente; aproape nimeni nu vrea eliminarea privilegiilor din Justiție, pentru că asta ar însemna iritarea unui corp profesional ce nu e bine să fie iritat; nu e niciun fel de entuziasm nici față de digitalizarea statului, nici față de depolitizarea Educației, nici față de tăierea pensiilor speciale, nici față de privatizarea sau închiderea miilor de companii neprofitabile ale statului și, cu siguranță, niciunul dintre politicienii cu influență și averi nu vrea reformarea serviciilor secrete, pentru că serviciile știu ce nu știu alții și de-aia nu e bine să le enervezi.

De fapt - și nu chiar atât de în secret - noi am vrea ca președintele să ne izbăvească, miraculos, de toate relele care ne pândesc și ne mușcă, și vom fi foarte dezamăgiți când n-o va face, deși cu toții știm, de fapt, că noi suntem primii care ar trebui să muncim ca să salvăm țara.

Tare mi-e teamă că, după ce ne va trece entuziasmul, ne vom așeza iar pe-o bordură, la marginea istoriei, și ne vom plânge de tot și de toate, că altă scuză mai bună nu găsim niciodată.

Însă, mă știți, eu sunt sceptic, ba chiar pesimist, doar ca tehnică de auto-apărare: mai bine să te surprindă binele când te-aștepți la ce-i mai rău.

Așa că abia aștept să fiu surprins de schimbarea în bine a României - deci a noastră, a fiecăruia și a tuturor, împreună.