Necrofagii

Imaginea proiectată în societate de administrația publică este că numai cine nu vrea nu smulge din bugetul României ce încă mai e p-acolo

Eu cred că nimeni nu are, de fapt, imaginea completă a jafului sistematic, de magnitudine națională, care se petrece zi de zi, de ani la rând, în bugetul național, și asta chiar dacă, sau tocmai pentru că mult huliții jurnaliști scriu zi de zi, de ani la rând, despre miriadele de cazuri de smântânire și sifonare de fonduri publice sub diverse motive. 

Presa le-a documentat pe toate, dar așa un torent nesfârșit de informații are, ca efect secundar, desensibilizarea opiniei publice. Clasa politică a și învățat, de altfel, să ignore, pur și simplu, toate aceste investigații și anchete care expun jaful. Lasă-i să țipe, că în trei zile uită toată lumea.

De pildă, Newsweek scrie că, doar anul trecut, încă 261 de instituții publice au obținut autorizația de a acorda tuturor salariaților așa-numitele sporuri de antenă,  în urma unor măsurători făcute, convenabil, tot de către un institut de stat. 

Între 2015-2020, peste 1300 de instituții ale statului au obținut astfel de măsurători care le-au permis să dea compensații angajaților, care ar fi, chipurile, grav afectați de radiații electromagnetice periculoase. Curios, totuși, că cei care fac aceste măsurători refuză să publice lista beneficiarilor și, la fel de curios, practic nu se înregistrează nicăieri în aceste instituții ale statului îmbolnăviri sau vreo morbiditate specifică bolilor provocate de radiații electromagnetice.

Aceste bonusuri se dau la Parlament, la Preedinție, la Curtea Constituțională, prin ministere și regii și agenții și, în general, cam peste tot unde găsești amploaiați la stat în România. Compensațiile sunt proporționale cu salariul, pentru că, nu-i așa, altfel e radiat dom’ director, și altfel paznicul, sau gestionarul de la bufet, sau șoferul. Vorba poetului, compensații, dar nu pentru căței. Iar sporurile au crescut proporțional cu salariile, care s-au tot mărit, și ele. Unele sporuri s-au cvadruplat în doar doi ani.

Așadar, eeste 1 milion de angajați ai statului român primesc sporuri de condiții vătămătoare de lucru, chiar dacă lucrează în birouri, neatinși de frig, soare, vânt sau ploaie. Mulți iau ceva numit spor de stres, sau spor pentru condiții grele de muncă, sau indemnizații de hrană, sau compensații pentru risc neuropsihic șamd, sau pe toate laolaltă plus altele mai puțin cunoscute, sume care adaugă mii de lei lunar la salariu și care costă bugetul național milioane sau zeci de milioane de euro lunar. 

La acestea se adaugă alte beneficii, cum ar fi voucherele de vacanță, cel de-al 13-lea, 14-lea și chiar 15-lea salariu, prime de Paște, Crăciun, de concediu și chiar de ziua instituției, sau prime care se dau pur și simplu pentru că ești angajat și treci pe la sediu.

Dar aceste sporuri sunt doar antreuri pentru ospățul acestor necrofagi ce au năpădit bugetul național.

De exemplu, Golazo.ro scrie că, la Agenția Națională pentru Sport, președinta Elisabeta Lipă, numită în funcție de premierul Marcel Ciolacu, a spart 1,7 milioane de euro pentru a premia toți angajații, 484 la număr, începând de la șoferi, fochiști, zidari și ospătari până la consilieri și directori. 

Sumele date ca prime acestor angajați variază între 8.000 și 40.000 de lei (chiar așa, când ați luat ultima primă de 10.000 de lei, să zicem?) și nu e clar pentru care anume performanțe excepționale au fost premiați, vrac, toți angajații acestei instituții, mai ales în această perioadă în care liderii politici cer plătitorilor de taxe să se pregătească de taxe mai mari, în numele unei solidarități… nu e clar cu cine anume.

Pe de altă parte, ca o paranteză - totuși, de ce e nevoie ca Agenția Națională a Sportului să angajeze zugravi și zidari, tâmplari și bucătari șamd - când astfel de servicii pot fi externalizate extrem de simplu, cu costuri mult reduse? Sau, cine știe, poate că tocmai costurile reduse sunt ce nu caută șefii acestei instituții.

Revenind. Se fură în toate felurile posibile, din orice poziție.

Iată. 

Potrivit datelor deținute de Ministerul Muncii, peste 86.000 de angajați din instituțiile și autoritățile publice pontează zilnic peste 12 ore de muncă - iar recordul este deținut de un angajat de la stat care este plătit pentru 49 de ore pe zi. 

Cum explică Ministerul aceste aberații? 

Vag, evident, și, de altfel, complet necredibil - probabil că poți lucra la un fular și un ciorap în același timp, dar asta nu înseamnă că ți se dublează timpul pentru care ești plătit - sau, cel puțin, nu în lumea reală, în economia reală, unde banii se câștigă greu, cu muncă adevărată, iar taxele se plătesc cu speranța că vor fi folosite în interesul public general, nu pentru a fi smântâniți de șmecheri.

Ciupeala și căpușăreala sunt omniprezente. 

Europa Liberă a descoperit, recent, că zeci de parlamentari care au locuințe în proprietate în București încasează, totuși, și bani publici pentru decontarea unor chirii care nu există, pentru că nimeni nu-i verifică. 

Acești deputați provin din aproape toate partidele - printre ei se află, de pildă, și foarte prosperul om de afaceri Mugur Mihăescu, deputat AUR, care are o locuință de 800 mp în Voluntari, practic un cartier al Bucureștiului. Sau fostul ministru PSD al Finanțelor, acum deputat PSD, Adrian Câciu, care este coproprietar al unui apartament în București și care vine la ședințele de partid cu un SUV Mercedes de peste 100.000 de euro, despre care spune că nu-i mașină de lux. Sau deputatul USR George Gima, care are nu mai puțin de 3 apartamente în Capitală, dar tot încasează bani publici pentru decontarea chiriei, pentru că de ce nu, dacă poate să ciupească și el ceva din fonduri publice?

Se înșfacă și în ultima zi de lucru dinaintea pensiei. 

Este deja faimos cazul revoltător al fostului director de la Romsilva, care s-a-nvârtit de un bonus de pensionare de 100.000 de euro, adică 10 salarii, că avea și salariu corespunzător. Apropo, imediat după pensionare, fostul director s-a reangajat, tot la Romsilva, dar la o direcție județeană, unde cumulează acum, fericit, pensia cu salariul. 

Se înșfacă organizat, prin decizii în instanță care deschid larg ușa vistieriei naționale, ca să priceapă cum se procedează oricine caută un modus operandi eficace. 

De pildă, un control al Curții de Conturi a relevat că judecătorii din România s-au pronunțat cu deosebită celeritate în mii de procese deschise de colegii lor magistrați pentru acordarea a diverse sporuri și măriri de salarii. Acești magistrați au obținut astfel peste 1,3 miliarde de euro în plus la salariu, ceea ce reprezintă, potrivit Curții de Conturi, “un fenomen de o amploare și o dinamică fără precedent”.

Acestea sunt, evident, doar câteva exemple - un număr infim, de fapt, raportat la totalul despre care nenumărați jurnaliști au tot scris și au vorbit de-a lungul anilor - inclusiv eu, de la acest microfon, dimineață de dimineață, 12 ani la rând.

Știți de ce-mi aduce aminte această devalizare națională?

De felul în care, imediat după Revoluție, poporul s-a repezit să dărâme CAP-urile. Oamenii au smuls tabla de pe acoperișuri și au scos cărămizile din ziduri - nu atât că ar fi avut trebuință de ele, cât de frică ca nu carecumva să apuce vecinul și ei să nu mai prindă nimic. 

Practic, imaginea proiectată în societate de administrația publică, prin acest dezmăț pe bani publici, care a dus deficitul la 9% din PIB, este că numai cine nu vrea nu smulge din bugetul României ce încă mai e. 

Dar… beția prosperității pe datorie s-a încheiat. Urmează mahmureala. Mie deja mi-e o greață îngrozitoare când îi aud pe autorii falimentului pretinzând înțelegere și solidaritate. 

Încă ceva.

Din praful acestei prăbușiri se ițesc, așa cum se întâmplă de obicei în vremuri de mare nemulțumire, noi formațiuni politice radicale, populiste, extremiste. Nu e nicio surpriză, așa se întâmplă întotdeauna la vremuri de criză: soluțiile simpliste par și simple iar pumnul ridicat arată ca un argument puternic. 

Dar știm, din istorie, unde duc astfel de alegeri. Pentru cei care iubesc libertatea, democrația, statul de drept, este acum, poate, ultimul moment în care se mai pot implica pentru salvarea și reconstrucția României. Peste 4 ani, la cum arată lucrurile, va fi prea târziu.