Casta magistraților sfidează națiunea

“…however, a headless tribe was thought to roam the distant reaches of the world. They were known variously as Blemmyes or Akephaloi, and later discovered again in the New World as Ewaipanoma. It wasn’t that this species lacked a face. The eyes, nose, and mouth were all present on their chest. Where the brain supposedly resided… well, that’s lost to history.” - Miniature from a 14th-century manuscript of The Travels of Sir John Mandeville.

La începutul săptămânii, Curtea Constituțională a respins încă o dată reducerea privilegiilor de pensionare ale magistraților. Este pentru a 5-a oară din 2000 încoace.

De fapt, CCR a blocat, în acești 25 de ani, toate încercările diverselor guverne și parlamente de a reforma sistemul.

Asta înseamnă, efectiv, ori că nimeni în această țară nu e în stare să scrie, ani la rând, o lege constituțională pe subiectul pensiilor speciale ale magistraților, ori că judecătorii CCR pur și simplu decid subiectiv, în propriul interes, și nu în interesul națiunii și în litera Constituției, care prevede că nimeni nu este mai presus de lege în România.

Poate că varianta corectă nu-i chiar așa de greu de intuit, din moment ce judecătorii CCR sunt, ei înșiși, beneficiari ai sistemului pensiilor speciale din magistratură.

Dacă asta s-ar întâmpla în orice instanță din țara noastră, un conflict de interese atât de strident ar determina automat recuzarea judecătorilor respectivi. Dar, cumva, această regulă de minim bun-simț nu se aplică la CCR, sub motivul că aceasta este o autoritate supremă, politico-jurisdicțională, și nu o instanță judecătorească.

Iată absolutismul medieval reîncarnat în 9 personaje cu robă, babețică și mandat politic.

Interesant cum, în loc ca standardele profesionale și morale să fie chiar mai stricte, mai ridicate pentru o instituție ale cărei decizii nu pot fi contestate de nimeni, la noi se întâmplă taman pe dos: la CCR pot ajunge în funcție diverși politruci care nici măcar nu trebuie să fi fost judecători la viața lor, și care nici măcar nu au obligația să se auto-recuze când își judecă propriile privilegii.

Pe de altă parte, este scandalos însuși felul în care Curtea Constituțională a respins această ultimă încercare de reformă a pensiilor speciale. Motivul invocat este un pretext și nimic mai mult. O găselniță penibilă. Ce altceva putem înțelege din faptul că CCR a avut nevoie de o lună și jumătate și două amânări ca să descopere că de la dosar lipsește un aviz? Presupun că, dacă acest aviz ar fi existat, totuși, legea tot ar fi fost respinsă pentru că dosarul n-avea șină, nu?

Vă reamintesc, guvernul și-a asumat răspunderea în Paralment pe reforma pensiilor magistraților, alături de alte proiecte de lege, la 1 septembrie. 4 zile mai târziu, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis să sesizeze CCR, în apărarea propriilor privilegii. Iar CCR a programat prima ședință pe subiect abia pe 24 septembrie, când a decis o amânare, urmată de încă una până când, iată, abia lunea asta a catadicsit să constate că dosarul e incomplet.

Deci aproape două luni într-o perioadă de maximă urgență pentru buget și pentru România, iar onorabilii membri ai CCR nici măcar n-au examinat fondul problemei, pentru că s-au oprit la formă.

Este scandalos e modul în care judecătorii CCR au ignorat urgența demersului. Aceasta e nu doar morală, pentru că societatea e la capătul răbdării cu această castă care se-ndârjește să nu cedeze un milimetru din propriile favoruri, dar e și una financiară, deoarece România mai are o lună până să rezolve problema sau va pierde un sfert de miliard de euro din PNRR. Guvernul și-a asumat răspunderea pe acest proiect inclusiv pentru a scurta durata parcursului legislativ, nu? Ei bine, iată cum a tratat CCR această situație critică: taman ca niște funcționari impertinenți care trântesc ușița ghișeului în nasul petenților cărora le lipsește o ștampilă de la ghișeul alăturat.

Tabloul acestei sfidări este întregit de faptul că CSM a avut mai mult de o săptămână la dispoziție, totuși, pentru a-și exprima un punct de vedere pe proiect - o opinie care este, de altfel, de notorietate, pentru că șefii CSM au exprimat-o public în repetate rânduri. Adică, nu vi se pare curios că CSM a intrat în conflict deschis cu guvernul, pe care l-a mitraliat aproape săptămânal cu declarații și comunicate oțărâte pe subiectul banilor din PNRR legați de reforma pensiilor speciale, dar n-a găsit juma’ de oră, timp de opt zile, să transcrie și într-un inevitabil aviz negativ la lege tot ce se grăbea să susțină public fără să-l întrebe nimeni? Mai mult - s-a aflat acum că punctele de vedere necesare pentru formularea avizului CSM au fost gata cu două zile înainte la proiectul de lege să ajungă la Parlament, pentru asumarea răspunderii guvernamentale. De cât timp ar fi avut nevoie, totuși, membrii CSM pentru a scrie caligrafic pe acest proiect “NU, PENTRU CĂ UITE-AȘA, CĂ NU VREM NOI”?

Apropo, față de greva neasumată și ilegală a judecătorilor, care a blocat de facto instanțele din aproape toată țara, CSM n-are nimic de spus? Cum se împacă acest protest, care merge ca o grevă și măcăne ca o grevă, cu statutul restrictiv al magistraților, care le interzice tocmai astfel de acțiuni, și pe care aceștia îl invocă pentru a-și justifica înseși privilegiile care consideră că li se cuvin?

Încă o constatare: prin această respingere de formă, CCR tocmai a demonstrat că, în România pe care și-o imaginează 5 dintre cei 9 judecători ai săi, legi votate regulamentar de Parlament pot fi blocate de o instituție cu 19 membri - de CSM vorbesc - care nu-și găsește timp să pună o ștampilă pe un aviz. CCR ne-a îmbrâncit în plin absurd.

Problema cu pensiile de castă ale magistraților nu este, neapărat, cu suma propriu-zisă pe care o cheltuiește bugetul național ca să le achite. Până la urmă, România are un PIB de aproape 380 de miliarde de euro, iar o cheltuială de 2-300 de milioane de euro anual pentru aceste pensii n-ar fi chiar un capăt de țară. De asemenea, foarte probabil că societatea nu s-ar împotrivi unor anumite recompense pe care că le-ar merita magistrații, recompense în schimbul cărora aceștia ar oferi societății loialitatea, imparțialitatea, incoruptibilitatea lor, a făcătorilor de Justiție în țara noastră.

Dar de aici și până la pensii de peste 10 mii de euro, mai mari ca salariile încasate, într-o țară în care pensia medie este mai mică de 2000 de lei, la care se adaugă pensionări pe la 50 de anișori, este cale lungă.

Problema este, firește, cu inechitatea flagrantă pe care o exprimă situația de fapt. Problema este cu disprețul castei față de prostimea înjosită. Cât de orb să fii ca să nu pricepi ceva atât de simplu? Cât de rău-voitor să fii?

Sistemul pensiilor magistraților a ajuns o monstruozitate plină de malformații financiare și etice. El încurajează judecătorii să iasă din activitate la vârful carierei lor, pentru că le oferă beneficiul unor pensii mai mari decât salariul, care și așa este mult peste media națională.

din cronologia Rise Project

De asemenea, nicăieri altundeva în Uniunea Europeană vârsta la care pot ieși la pensie magistrații nu este atât de scăzută - iar diferențele sunt șocante: noi avem un minimum de 47 de ani, în România, în timp ce vârsta minimă pentru pensionarea în Justiție oriunde altundeva în UE nu coboară sub 65 de ani - ba, chiar, în 6 țări, vârsta aceasta e de 70 de ani.

cf. unei verificări Factual.ro

Mai rău, acest sistem de favoruri excepționale a tot fost ciuruit de-a lungul anilor - e adevărat, tot de parlamentari - cu portițe, găurele, cotloane și borte prin care se pot strecura înăuntru, la căldurica privilegiilor de neclintit, diverși profitori. Avem cazuri de avocați care intră în magistratură pentru doar câteva luni, uneori, ca să se pensioneze ca magistrați, cu pensii uriașe. Există chiar și cazul unui procuror care a plecat în antreprenoriat, dar s-a întors ca judecător pentru doar trei ani înainte să se pensioneze cu 7.500 de euro pe lună.

Toate acestea s-au umflat într-o uriașă batjocură. Iar faptul că magistrații refuză să înțeleagă realitatea și să-și judece obiectiv și cu bun simț propria situație distruge, de fapt, tocmai încrederea generală în capacitatea lor de a judeca orice altceva. Până la urmă, nu poți fi obiectiv doar pe alese atunci când ești plătit regește ca să fii obiectiv tot timpul.

Sunt uluit că magistrații nu înțeleg nivelul incandescent al frustrării colective din societate față de nivelul nesimțit al privilegiilor lor. Îndârjirea cu care refuză să facă măcar un pas înapoi din această poziție complet de neapărat, felul în care CCR găsește mereu pretexte să refuze orice reformă, oricât de blândă, viteza cu care se mișcă CSM și Înalta Curte în protejarea propriilor interese, prin contrast cu imobilitatea de care dau dovadă când vine vorba de procesele cetățenilor, care durează cu anii, toate acestea ridică un tsunami de mânie populară, care se va sparge, în cele din urmă, chiar în fundația și așa fragilizată a democrației noastre. Nu va fi greu unui actor politic hotărât - și ostil - să se urce pe acest val și să-i preia energia devastatoare. Iar când, în sfârșit, se va face liniște și apele mâniei populare se vor retrage, ne vom da seama cu toții - și magistrații, în primul rând - că vom fi pierdut mult mai mult decât niște pensii speciale. Atunci, va fi prea târziu să mai reparăm ceva.

Acum, însă, încă mai e timp. Puțin.